Din punct de vedere juridic, noţiunea de factoring reprezintă de fapt contractul încheiat între o bancă şi un anumit client, prin intermediul căruia banca este obligată să achite la data prezentării actelor care arată că există o creanţă comercială, un anumit capital în schimbul unui comision.

Termenul de factoring disponibil, denumit şi finanţare imediată, reprezintă acea sumă de bani plătită de către banca în momentul în care sunt arătate facturile. Acel capital plătit de către banca în momentul în care a încasat facturile are denumirea de factoring indisponibil sau finanţare la încasare.

În cazuri particulare când există o factură plătită la scadenţă, însă nevoia de bani apare înainte ca aceasta să fie scadenta, factura în cauză poate fi plătită de către bancă la un preţ mai mic decât cel care se regăseşte pe factura, banca încasând valoarea totală.

În momentul în care factura este scadenta, între valoarea plătită de bancă şi preţul încasat de către ea rezultă o diferenţă cu ajutorul căreia bancă în cauză îşi poate acoperi cheltuielile, în acelaşi timp formându-se şi profitul ei. Mai exact, banca achiziţionează factura la un preţ mai mic.

Pe teritoriul ţării noastre noţiunea de factoring nu are o răspândire prea mare, fiind accesibilă în cea mai mare parte pentru acele firme care au o reputaţie nepătată şi foarte cunoscută, băncile solicitând garanţii importante pentru acordare.

Forme de factoring

Formele de factoring includ:

• “Factoring tradițional (old line factoring) – factorul plătește facturile in momentul în care intră în posesia lor;

• Factoring la scandență (maturity factoring) – factorul plătește facturile la momentul scadenței lor;

• Factoring fără notificare – factorul se comportă ca un mandatar și nu suportă riscul neplății facturii.”